CUNOASTEREA

Acest cuvânt reprezintă (ca tot ce scriu de altfel) cunoaşterea mea, pe calea mea, nu e un adevăr absolut sau de urmat pentru cineva, nu se adresează altcuiva în afară de mine, dacă se mai poate folosi cineva, mă bucur. Eu însumi am parte de cunoaştere care se modelează mereu, se metamorfozează până la a fi total diferită, pe măsură ce am alt nivel de înţelegere (nu spun că e o cunoaştere înaltă sau mai înaltă, e cunoaşterea mea şi atât).


- Bună cunoaştere.
- Bună "io".
- Ce mai faci?
- Mă ofer dragă "io", mă ofer.
- Te oferi?
- Acesta e scopul pentru care sunt, de a ma oferi, mă ofer oricui în funcţie de deschiderea minţii sale de a mă avea.
- Interesant. De unde eşti tu şi cine eşti?
- Sunt din cele fără de început dar şi din toate cele ce există.
În esenţa mea eu sunt, nu cunosc temporalitatea, am în mine prezenţa "nimicului necunoscut" din care "nimeni" se emană ca ceva, sunt proiectul său, informaţia lucrării sale.
Existenţa este făcută, are substanţă conform cunoaşterii, adică mie.
- Nimeni a făcut existenţa din nimic?
- Nimeni se emană ca existenţă din nimic, ai tu o explicaţie mai bună?
- Sunt nenumărate variante, mii de variante, spirituale, religioase, filozofice, ştiinţifice, S.F.
- Vezi tu "io" cât de complexă sunt eu, câte posibilităţi pot oferi, sunt sursa tuturor posibilităţilor, oricât de multe şi de diferite, ofer fiecăruia pe nivelul lui în funcţie de puterea lui de înţelegere.
Eu sunt cunoaşterea, nu mă mai confundaţi cu umbre, cu părticele create de mintea voastră prăpădită, eu sunt fără sfârşit, nu mă mai limitaţi, nu-mi mai daţi forme de prezentare umane susţinând că sunt eu întru totul, cum de credeţi că pot să încap în infimele şi labilele voastre burdufuri de gândire?
Mă ofer oricui în toate formele posibile, de la cele din viaţa de zi cu zi , mărunţişurile cotidiene, la cele existenţiale dar nu sunt eu sublima, eternă, nelimitată ci frimiturile de care cu chiu cu vai sunteţi voi capabili să aveţi parte.
- Eşti înşelătoare.
- Eu sunt aşa cum sunt, nu sunt binele sau răul, adevărul sau minciuna, dreptatea sau înşelăciunea, eu sunt pură, am candoarea, inocenţa în formă nealterată, voi însă prin judecata minţii cu care sunteţi dotaţi mă răstălmăciţi mă pervertiţi.
Mare e judecata minţi voastre, cea mai mare în existenţa cunoscută vouă, murdară este însă îndeletnicirea la care o folosiţi.
Vă spun, că doar eu sunt proiectul conceptual al judecăţii minţii, ea e o matrice creatoare de informaţie (una din multele cu care sunteţi făcuţi).
De când sunteţi, mă tot întreb, oare veni-va ziua în care să înţelegeţi că fiecare dintre voi e dotat cu matrice creatoare de softuri, de coduri informaţionale de proiecte conceptuale, de cunoaştere?
Prima matrice a fost necunoscutul, acest nimeni al lui nimic pe care îl numiţi voi în fel şi chip.
- Cam abstract zis, dacă nu cumva superflu.
- Vai puiule, nu mă placi sub această formă, nu-i nimic dragule, mă pot oferi ţie sub absolut orice formă doreşti, te pot satisface cum vrei, pe tine şi pe oricine, doar sunt cunoaşterea, pot oferi absolut orice formă de informaţie, pentru toate aspiraţiile, gusturile şi interesele.
Nici un om nu ma refuzat vreodată, i-am satisfăcut pe toţi dintotdeauna, m-am oferit conformă cu judecata minţii, idealurilor, a orice a încăput în conştiinţa lor umanoidă, şi celor de acum zeci de mii de ani, şi celor de acum mii de ani, şi celor din mileniul sau secolul trecut, şi celor de azi.
Toţi m-au avut şi eu nu i-am dezamăgit, m-am oferit conform judecăţii minţii şi conştiinţei lor, celor mai tâmpiţei ca o tâmpiţică, celor mai evoluaţi, sub o formă de prezentare mai evoluată, celor simpli simplă, celor complicaţi complicată, nimeni nu a rămas nemulţumit de mine.
Am ajuns să tânjesc după cineva care să nu fie mulţumit, care să mă refuze, nu sa întâmplat niciodată asta, ba unii au transmis din generaţie în generaţie, imaginiea mea de acum mii de ani aşa de mult m-au plăcut.
- Io nu sunt mulţumit de tine.
- Iauzi, e hai că-mi placi, de ce dragule nu eşti mulţumit?
- Pentru că nu mă satisfaci deocamdată.
- Şi ce-şi doreşte puiuţ?
- Îmi doresc să te dau în vileag, să înţeleagă toată lumea că eşti o "fata morgana", eşti iluzie, eşti efemeră în tot ce oferi.
- Nu e chiar aşa, eşti nedrept cu mine, mă aveţi ca şi cod genetic de exemplu, asta e tot iluzie?
- Până şi asta e posibil să fie iluzie, cine îmi dă certitudinea că avem cod genetic?
- Savanţii voştrii, biologii, medicii.
- Creierul spune că avem cod genetic, că avem savanţi, trupuri, că ar exista acest înafară dar şi înăuntru numit lume exterioară şi interioară, dar vai mie, el, creierul e orb, surd şi mut, nu poate palpa mirosi, gusta, despre ecolocaţie, percepţie gravitaţională, infraroşii, ultraviolete, mie şi milă de el să mai comentez, el bietul, percepe prin simţuri un semnal informaţional atâta cât îl ţin puterile, pe care îl decodează într-o măsură foarte mică (e şi leneş, preferând tipizarea şi oferirea de analogii), în ceea ce noi percepem ca realitate vizuală, auditivă, tactilă etc., trăirea noastră.
Ba mai mult, e posibil să nu avem nici măcar un creier ci doar aşa numita conştiinţă, adică suntem nişte cevauri care avem capacitatea de a trăi practic virtual o realitate transmisă printr-un semnal informaţional complex, de la o sursă necunoscută nouă, mai mult sau mai puţin morală (însăşi morala e parte a cunoaşterii deci transcendentă, mai mult se poate ca eu, oricine sunt, să fiu sursa şi trăitorul simulării, hipnozei, sugestiei (autosugestiei).
- Ok, dacă tu aşa mă vrei, aşa mă ofer ţie, nu sunt mofturoasă, eşti mulţumit?
Alţii m-au vrut sub forme spirituale, filozofice, ştiinţifice, dacă tu aşa mă vrei nu sunt contra.
- Io nu te vreau nicicum, eşti doar o unealtă, doar un mijloc cameleonic, doar o banală informaţie de care trebuie să ne folosim ca să evoluăm, să ne înţelepţim în şcoala trăirii indiferent dacă ea este într-o formă fizică sau nonfizică.
- Dar eu ţi-am şi spus, aveţi matricea, judecata minţii, singuri vă creaţi cunoaşterea iluzorie şi singuri vă îndărătniciţi să rămâneţi blocaţi în adevăruri foarte limitate.
Fiecare dintre voi, la nivel de individ sau grup mă numiţi cunoaşterea cea una, adevărată, infailibilă sau punctul vostru de vedere de ceas cu ceas şi zi cu zi (şi el tot cu statut de adevăr absolut în mintea voastră care orbecăie în falsitate în loc să-şi aleagă sublimitatea care e ea de fapt) şi culmea, aveţi impresia că voi m-aţi aflat pe mine şi ceilalţi nu, voi şi numai voi deţineţi adevărul absolut şi deaia vă ucideţi unii pe alţii ca idioţii de mii de ani.
Dacă sunteţi doi la un loc, deja sunt două puncte de vedere care nu pot fi identice 100%, asta vă face să vă certaţi mereu, nici măcar nu a-ţi dobândit puterea de a vă accepta şi îngădui unii pe alţii (ca să nu mai zic de situaţiile în care diferă interesele).
Eu sunt cunoaşterea şi ceea ce mă caracterizează e faptul că sunt sursa tuturor posibilităţilor, oricât şi orice veţi cunoaşte, mereu eu pot să vă ofer tot atât de mult de cunoscut ca şi până atunci, mereu va mai fi ceva de aflat, nu sunt adevăr absolut, asta e o invenţie omenească născută de judecata minţii voastre.
Voi vorbiţi de adevăr absolut în piticenia voastră şi consideraţi că aţi rezovat problema.
Ce e adevărul absolut moluscă umană?
Te rog să îmi descrii ceva care nu are legătură cu fizicul de orice natură ar fi el şi cu trăirea umană, poţi? Nu vedeţi că aţi acaparat şi îndobitocit cunoaşterea, nu-i permiteţi să exprime ceva care să nu fie fizic sau trăire umană? Peste tot forme umane, totul trebuie să aibă mâini şi picioare, corp fizic, să vorbească şi să fie ca voi, cine vă credeţi voi?
Deschideţi mintea şi lăsaţii judecata să întrupeze în cuvinte cele care sunt şi poate încă nu le-aţi gustat.
- Cineva care are parte de o stare fiinţială foarte înaltă tot limitat de firea sa umană va fi, deoarece trăieşte asta, hipnoza corporalităţii limitative, fie ea fizică sau virtuală, dacă mai încearcă să pună şi în cuvinte starea de care a avut parte o denaturează foarte mult deoarece ea nu e pentru cuvinte, dacă vrea să o mai exprime şi pe înţelesul altora e complet aiurea, iar dacă încearcă să o spună pe înţelesul tuturor a pierdut orice asemănare cu ce a experimentat el în acea stare de profunzime.
- Tot e ceva dacă înţelegi şi atât.
Io, ascultămă bine, de doi ani te hrăneşti din mine ca niciodată până acum, recunoşti că pot fi orice, ţi-am dovedit că nu am statornicie şi neschimbabilitate, ba că mă pot transforma în totalitate?
- Da.
- Aşa e toată cunoaşterea fiinţei umane, a umanităţii, dar voi habotnici fiind, prindeţi câte o formă de a mea şi ţineţi cu dinţii de ea, vă ţeseţi propria mentalitate, doctrină, dogmă personală sau de grup şi o întemniţaţi în voi toată viaţa ca indivizi, sau sute şi mii de ani la nivel de specie.
Funcţionează şi aşa, adică vă puteţi urma calea, (scopul vostru fiind de a vă găsi şi urma calea identificării cu voi înşivă) chiar şi într-o formă doctrinară unică pe care a-ţi îmbrăţişato voi ca adevărul de urmat (fie şi numai în privinţa modului de a gândi, de a aceepta realitatea, viaţa).
Dar dacă nu aveţi o deschidere a minţii suficientă, care să vă ofere o cale comună la nivel umanitate, desigur cu elemente subtile specifice fiecăruia, cel puţin înţelegeţi odată că înlănţuindumă într-o formă dată de voi, nu voi mai fi cea autentică ci iluzia mea aşa cum m-aţi surprins voi într-o etapă de cunoaştere, o imagine numai, o poză a momentului imortalizat de voi şi transformat în idol.
Eu sunt schimbarea, înoirea, sunt vie şi mereu altfel, sunt soaţa voastră într-o posibilă veşnicie, de ce trăiţi cu o imagine statică, de ce stagnaţi, de ce v-aţi oprit, de ce a-ţi încremenit "privind", meditând, contemplând la ceva ce a fost, acum sunt altceva şi mereu altfel în fiecare moment de realitate (fie ea chiar virtuală), ospătaţivă din mine, eu mă ofer mereu proaspătă, nu înţeleg cum de preferaţi produse expirate.
- Când ţi-am zis eu că eşti înşelătoare, păi dacă au ajuns să te contemple, nu înseamnă că au depăşit toate etapele, că te cunosc deja faţă către faţă, prezenţa, singurul moment autentic de realitate?
- E aş, da de unde, citeşte descrierile contemplaţiilor, ale numitelor revelaţii, te bufneşte râsul dacă nu cumva te apucă plânsul înainte din cauza micimii şi neputinţei lor, ei descriu tot lucruri omeneşti, nu le mai scriu că e plină lumea de ele.
- Eşti dură cu noi, au descris şi ei ceva pentru popor, să îi facă să înţeleagă că e ceva mai presus de ceea ce se ştie.
- Eu spun numai atât că au reuşit să îndobitocească şi mai mult umanitatea, priveşte la nivelul conştiinţei speciei voastre, nici nu se observă la cât e de minuscul. Fel de fel de învăţături care mai de care mai adevărate, iluminări peste iluminări şi care e rezultatul, a, ştiu, nu vă mai mâncaţi unii pe alţii fizic, e şi asta o realizare. Câte tone de sânge aţi vărsat şi vreţi să mai vărsaţi din cauza presupuselor voastre adevăruri absolute, ale punctelor de vedere personale şi de grup? A, sângele psihic nu se pune, fie dar ieşiţi odată din himera adevărului absolut şi zburaţi cu mine în cele fără de început şi fără de sfârşit.
Eu, cunoaşterea, sunt descoperirea aşa zisului adevăr absolut, numai că el este fără hotar, nu are început şi nici sfârşit, mereu sunteţi în el dar niciodată el, nu un adevăr absolut trebuie să aflaţi voi, ci calea amprentei voastre în infinitatea cunoaşterii.
Absolutul, adevărul absolut, e o născocire, o definire ca tot vocabularul vostru de altfel, din lipsa capacităţii active de a exprima ceva mai presus de cuvinte, tot DEX-ul vostru nu are nici măcar valoarea unei lacrimi sincere, cum să pui în cuvinte nenumirea?
Dacă acceptăm definiţia "adevăr absolut", nu facem decât să punem limitare indefinitului.
- Io tac.
- Dacă ai tăcea, o, dacă chiar ai reuşi să taci ...
- Ce statut are acest "Cuvânt 8".
- E o cunoaştere a ta, cel care te afli într-o stare de cunoaştere, înţelegere şi conştientizare lucrativă.
- Urmează altele?
- Mereu urmează altele dacă eşti deschis la minte.
- În ce scop?
- Am zis, ca să îţi găseşti calea de a te identifica cu tine.
- Şi după ce mă identific cu mine gata?
- Identificarea cu tine nu are sfârşit, asta dacă accepţi eternitatea ta.
- Şi dacă nu accept?
- Tot fără sfârşit e, nu te poţi opune.
- Este vre-o certitudine în ceva?
- Nu e nici o certitudine decât cea mai mare certitudine, anume faptul că voi înşivă vă daţi seama de micimea voastră, vă daţi seama că nu puteţi cuprinde cu mintea ceea ce constataţi că face parte din lumea voastră şi atunci fabulaţi, ce să faceţi şi voi, la asta vă pricepeţi cel mai bine.

eu, io si cunoasterea