[workshop2]Brosura

Se pare ca sunt singurul care a scris ceva la asta. Voiam s-o postez ieri, dar am uitat, asta este. Nu-i cine stie ce, voiam sa rescriu parti din ea, dar m-am luat cu alte chestii. Oh well, here ya go.

---------------------------------------------------------------------------

Broşura


Broşura nu-i tocmai cel mai interesant obiect de pe masă. Lângă ea se află un cuţit, un telefon mobil şi câteva coli albe. Cuţitul pare unul dintr-acelea cu care se deschid scrisori; are lama uşor ruginie. Una dintre coli are colţurile din dreapta îndoite, şi încă se mai pot vedea câteva amprente lăsate de transpiraţie. Nimic nu stă scris pe acele câteva coli. Telefonul mobil este aprins şi pe ecranul său apare scris un număr; bateria mai are puţin şi se termină – semn că a stat deschis vreme îndelungată. Ambalajul în care au venit toate acestea zace sfâşiat într-un colţ al mesei: un plic maroniu care a conţinut documentele şi o pungă de plastic pentru mobil.
Broşura are fix două zeci şi patru de pagini – coincidenţa a făcut ca acelaşi număr să fie şi titlul capitolului doi - iar coperta este un colaj compus din câteva fotografii alb-negru. Fotografiile înfăţişază un bărbat într-un pardesiu, surprins în diverse ipostaze; în centrul copertei au fost plasate câteva prim-planuri foarte de detaliate. Zâmbeşte des în poze, dar nu priveşte deloc înspre obiectiv. Nu pare să ştie că este fotografiat.
Bărbatul este suficient de înalt, cât să ajungă pe raftul de sus al unei biblioteci, poartă ochelari şi are un început de mustaţă. Intr-un tabel de după “Introducere” este menţionată înălţimea exactă şi vârsta. Urmează să împlinească treizeci şi cinci de ani peste aproximativ o săptămână. Are ochii de un albastru deschis, aproape verzui - este menţionat şi faptul că ochii i-a moştenit de la mama sa. Tabelul adaugă apoi o serie de măsurători şi cifre, explicate în detaliu în notele de subsol. La sfârşit au fost lăsate amănunte care sunt expandate în decursul broşurii precum: numărul de persoane care îl consideră prieten sau duşman, perioada petrecută într-o clinică de dezintoxicare, numărul de femei cu care a împărţit patul, sau la câte accidente a participat în mod activ. Se mai spune că a fost căsătorit de două ori, iar motivul divorţului a fost o a treia persoană.
Capitolul întâi evidenţiază situaţia curentă a personajului de pe copertă. Incepe cu o casă de vară pe malul mării, cu părinţii pe care îi vizitează la fiecare sfârşit de săptămână, şi campionatul de tenis la care s-a făcut remarcat în liceu. Prezentarea are la sfârşit poza unui motan, cocoţat pe capota unui Ford cenuşiu. Dacă priveşti atent, poţi vedea că are ghearele pline de sânge. Motanul priveste fix spre obiectiv.
Nu s-ar spune, după chipul zâmbitor de pe copertă, că acest om a fost în stare să ucidă pe cineva. Dar acest detaliu este stipulat în capitolul trei, denumit sugestiv “Secrete”. Iar primul paragraf al capitolului este îngroşat şi însoţit de cuvinte precum “palpitant” sau “minte criminală”.
Capitolul doi – “24” – oferă un rezumat al activităţii zilnice, de la micul dejun împărţit cu soţia la drumul spre casă pe străduţele lăturalnice. O notă de subsol menţionează că uneori, mai ales când soţia se vede nevoită să plece din oraş, opreşte la o pizzerie pe un colţ şi aşteaptă. Apoi, când persoana pe care a hotărât s-o urmărească trece pe lângă el, coboară din maşină şi îşi începe plimbarea.
Profesia de avocat i-a găsit o sumedenie de alibiuri pentru clipa când, femeia cu paşii tremuraţi a îndreptat spre el un pistol. La momentul respectiv s-a ferit, a lovit-o, apoi a lovit-o din nou pentru că avusese un pistol, apoi a mai lovit-o odată, pentru că ţipase de durere, şi tot aşa. Nimeni nu l-a văzut şi a avut grijă să nu lase urme. Atunci băuse ceva, nu prea mult, dar suficient cât să i se pară că este altă persoană (acest lucru este menţionat mărunt într-una din notele de subsol din cadrul capitolului şase). Nu a renunţat la plimbări, însă acum îşi ia o marjă de siguranţă mai mare şi nu le mai întreprinde aşa de des.
Broşura stă închisă pe masă.
O mână palidă îşi face apariţia deasupra copertei, ţinând un pix. Unghiile lungi bat gânditoare în chipul vesel al bărbatului.
Degetele sunt puţin umede, dar nu mai lasă amprentele transpirate pe colile albe. Ultima dată când a ajuns pe masă, mâna era nervoasă şi plină de sudoare, lovea nerăbdătoare în tăblie, strângea colţurile foilor, închidea şi deschidea pixul. Acum trasează o linie uşoară, albastră, pe hârtie. Linia se transformă într-o cifră, apoi într-un şir întreg finalizat de un punct hotărât.
Cealaltă mână vine să o însoţească pe masă. Arată aproape la fel ca prima mână, mai puţin verigheta aurie de pe care a fost ştearsă cu grijă fiecare picătură de apă. Această mână se plimbă peste chipul alb-negru, deschide broşura şi mângâie fiecare pagină, până ajunge la sfârşit.
Sfârşitul broşurii, după “Instrucţiuni” şi “Contact” conţine un formular deja completat. Nu se solicită nici un nume, doar câteva opţiuni pur informative, dar în josul paginii este un pătrat roşu.
Prima mână lasă pixul jos în timp ce a doua se întinde după cuţit. Nu este unul dintre acele cuţite simple, ci pare achiziţionat de la un magazin chinezesc, însă făptura care îi împodobeşte mânerul nu se poate numi dragon. Este cel mai interesant obiect de pe masă. Firav şi totuşi ascuţit, are capătul împodobit cu o piatră lucioasă, neagră, iar coada sau capul creaturii se înfăşoară în jurul ei. Mâna îşi trece degetele peste lamă, apoi se răzgândeşte.
Ia mobilul şi efectuează apelul.
-Voiam să îţi mulţumesc din nou, spune o voce.
Este o voce la fel de hotărâtă ca şi punctul care sfârşeşte şirul de cifre. Tuşeşte uşor, apoi oftează – un suspin lung odată ce mâna cu cuţitul se opreşte deasupra pătratului roşu.
-Da, am scris contul, totul este aşa cum trebuie. Mai ultima chestie de făcut. Evident, nu încă. In fine, sunt convinsă că nu a fost uşor, crede-mă şi îţi mulţumesc pentru tot efortul. Da. Să urmăreşti apelul ăsta, ca de obicei, şi găseşti contul pe hârtie. Cum faci pentru toţi. Poftim? Cum mă simt eu?
Un chicot. Bateria scoate un sunet scurt, terminal.
-Ca ultima femeie de pe lume. Da, zău. Dar o merită. Şi târfa lui la fel. Şi în ce fel mai bun...decât cu propriile lui mâini. Mă rog. Mulţumesc. Mă bucur că am aşteptat atât. Cred. Nu... Vezi că se termină...
Bateria scoate un ultim geamăt şi ecranul se întunecă.
Mâna pune uşor mobilul înapoi pe masă, peste hârtiile cu numărul de cont şi toate detaliile de acces. Cealaltă mână ridică uşor cuţitul, vârful căruia nu întârzie să se înfigă în pielea fină, palidă, a degetului mare. Se pare că este totuşi ascuţit, iar urmele roşiatice de pe lamă nu sunt de la rugină. Sângele picură pe foile albe, fiind absorbit cu greu. Mai este o clipă de aşteptare, o răsuflare scurtă şi amprenta roşiatică este potrivită în limitele pătratului.
Mâinile dispar. Nici o sclipire, nici o mişcare, pur şi simplu nu mai sunt acolo.
Cuţitul picură uşor pe tăblia mesei, dar sângele deja începe să se usuce. Picăturile au fost deja absorbite de hârtii, lăsând pete vagi, roşiatice, deasupra cifrelor apăsate. Amprenta se usucă şi ea, doar puţin mai lent. O picătură foarte subţire alunecă uşor, în josul paginii, acolo unde este repetat sloganul: “Plictisit de viaţă? Ia-ţi una nouă. Contactează acum agentul nostru pentru mai multe informaţii.”

SFARSIT