Pe strazile din Praga

Trebuie sa incepem de undeva, asa ca o sa fac eu un roleplay.

Niciodată nu am ştiut să mă orientez în aeroporturi şi se părea că nici de data aceasta nu aveam să fac excepţie. Ca totul să fie mai rău, nimeni nu era în stare să mă îndrume, sau cel puţin nu într-o limbă de circulaţie internaţională. După vreo oră de rătăcit haotic printe călători grăbiţi şi stewardese cel puţin interesante, am decis să iau măsura-standard în astfel de cazuri. Să beau.
Şi nu orice, ci suc. De portocale. E un tic pe care îl am de mult timp şi care funcţionează nemaipomenit de bine în situaţiile de criză. Plus că la durerea monstruoasă de cap pe care o aveam, alcoolul nu era tocmai recomandat.
Douăzeci de minute şi jumătate de litru mai târziu, m-am îndreptat agale către ieşire. Ştiusem tot timpul ce trebuie să fac, dar se vede că speram să se întâmple ceva mai interesant odată ce aş fi ajuns în Praga. Cred că m-am uitat la prea multe filme de acţiune.
Era un singur taximetrist ce aştepta liniştit în faţa aeroportului. După cum s-a luminat la faţă când m-a văzut, ai fi zis că era trimis special după mine. Mai târziu aveam să aflu că aşa şi era, dar pe moment nu am fost preocupat decât să moţăi pe bancheta din spate. Ce mirosea a portocale.

Despre oraş, ştiam cam cât ştie orice turist care se trezeşte cu un ghid în mână, chiar mai puţin, pentru că nu m-a interesat. Bănuiam că o să merg acolo şi o să stau în faţa unui birou jumătate de zi, la cum făceam şi acasă, că n-o să ies decât seara, într-un bar sau un restaurant, şi poate în timpul prânzului, odată cu toată lumea, dacă nu comand o pizza pe care s-o mănânc la calculator. Evident, n-a fost să fie aşa.
Dacă ar fi să mă întrebe cineva acum, n-aş putea spune când m-am hotărât să ies din hotel. Dar cred că femeia de serviciu, cu ciocăniturile insistente, m-a enervat până la urmă, aşa că mi-am luat jacheta, şi i-am spus recepţionistei numele meu: Iacob, cu I, nu cu J, i-am explicat în engleză, sfârşind prin a-i arăta numele în registru. Am primit cheia şi am ieşit. Nu aveam un birou la care să merg. Renovarea mai întârzia câteva zile şi abia seara mă întâlneam cu partenerii. Colega mea, fără de care m-aş fi urnit cu greu încoace, era cu un grup de turişti, şi vizita palatul.
“Zmrzlina?” m-a întrebat cineva cum am păşit pe stradă. Am clipit spre el şi mi-a întins o îngheţată. Aşa am învăţat primul, şi singurul cuvânt în cehă, la fel cum alţi turişti află să spună “Bună ziua” sau “La revedere”. S-a lipit de mine, atunci, când am plătit, şi avea să mă urmărească o bună bucată de vreme.
M-am îndreptat spre râu, pentru că-i mai uşor să mergi la vale, şi pentru că am găsit o străduţă care evita aglomeraţia. Aveam o hartă în buzunar, dar ştiam de dinainte că râului îi spune Vltava, şi aveam să aflu, mult mai târziu, că înseamnă “apă sălbatică”. Atunci, n-avea nimic sălbatic în el. Strălucea liniştit, şi briza lui mai atenua căldura, aducând cu sine un iz de portocale de la vreo tarabă din apropiere. Nu-mi place să fac pe turistul, dar atunci, cred că mi-a plăcut să mă plimb.
Asta a fost până să mă rătăcesc.
Până s-o întâlnesc pe Eliska.

….şi m-am trezit cu el în maşină. Uite aşa! Avea de la inceput o privire cam nedumerită, dar îmi închipuiam că văzuse micul accident pe care îl avusese vânzătorul de portocale de peste drum. A avut destule de strans, îmi închipui.

I-am atras atenţia noului meu client. “Kam jdeš?”
Privirea nedumerită începuse deja să arunce sclipiri de panică. Mi-am zis resemnat “Dumnezeule, înca un turist”, apoi l-am intrebat în engleză unde vrea să-l duc. Nu pricep de ce toţi turiştii au impresia că taximetriştii din alte ţări n-au habar de alte limbi. Ei bine, nu fusesem numai şofer până acum, aşa că ştiam câteva limbi de uz curent. Începuse să-mi explice cu un ghid turistic în mână (nu ştiu de ce avea senzaţia că o să-l înţeleg mai bine aşa) faptul că stă la un anume hotel, dar că se rătăcise în timp ce se plimba pe malul apei şi că acum nu este sigur cum se numeşte hotelul respectiv.

L-am liniştit spunându-i că o să-l găsim noi şi am demarat gândindu-mă la norocul evident de a avea un turist nedumerit pe bancheta din spate. Probabil nu avea nici măcar acte la el. Am pornit în nord, pe lânga podul Jirasek, închipuindu-mi că până la urmă omul îşi va aminti vreo clădire din jur, dacă trecuse pe acolo.

Lesne de spus, până la urma ne-am învărtit jumătate de oră prin toată zona centrală, suportând mut amintirile vagi ale clientului meu, când, la o intersecţie, parcă a dat din nou ‘norocul’ peste mine.
Eliska.
S-a uitat urat la mine de pe trotuar, a venit la geamul deschis şi a băgat nasul în treburile mele, ca de obicei. Când a vazut cât avea omul de plătit (l-a mirosit imediat că e turist) a început un scandal monstru în plină stradă, acuzându-mă că îmi jecmănesc clienţii şi că îi plimb în cercuri până îi las fără vreun ban. În acest timp a deschis portiera din spate şi l-a tras de mâneca pe străin (care rămăsese cu aceeaşi privire nedumerită) până acesta a coborât.

După care s-au făcut amândoi nevăzuţi până să apuc să mai zic ceva. Femeia aia o să-mi mănânce zilele.
Supărat şi lipsit de chef, am pornit către aeroport, unde urma să dau peste alte surprize.

Şoferul avea un nume interminabil şi imposibil de citit corect. Cel puţin din ce desluşisem eu de pe legitimaţia de serviciu care atârna lângă clasicul brăduţ. Cred ca de-abia îl cumpărase, altfel nu îmi explic cum putea să miroasă a portocale în toată maşina. Ce-i drept, la o manevră mai bruscă vărsasem şi eu nişte suc pe banchetă.
Oricum, a mormăit ceva despre locul unde mă ducea, dar era limpede că nu avusese o zi nemaipomenită. M-am gândit că doctorul îl trimisese după mine, aşa că nu aveam de ce să îmi fac griji. Nici măcar nu aveam coroane la mine. Uitasem să schimb la aeroport.

Nu a fost un drum prea lung. De fapt, tocmai când mă lua somnul, m-am proptit total neelegant în tetiera din faţă. Taximetristul oprise pe o alee îngustă, în faţa unei clădiri ce părea să fi trecut prin toate războaiele. Fără să zică nimic, a luat-o repede spre o poartă de fier, a deschis-o şi a dispărut înăuntru. Nu aveam decât o geantă de mână pe post de bagaj, aşa că am înşfăcat-o şi pornit după el.

Poarta dădea către o curte mică, umbrită de vreo doi stejari mai bătrâni decât casa. Pământul era cam uscat, iar buruienile crescuseră peste tot. În orice caz, cine stătea acolo nu avea pretenţii la vreun premiu pentru grădinărit. Spre surprinderea mea, Bob (îl numisem aşa aleator, ca să nu îmi supun gândurile la pronunţii complicate) nu a intrat prin faţă, ci a ocolit casa prin dreapta şi a deschis o uşă destul de şubredă. Soneria era de prisos. Un scârţâit de lemn putred ca acela ar fi trezit şi dintr-o beţie legendară.

Am urcat amândoi la primul etaj, fără să scoatem un cuvânt. El pentru că pesemne nu avea chef, eu pentru că intuisem cine mă aşteaptă.


Doctorul părea mai bătrân, chiar dacă nu trecuseră decât vreo două luni de când ne văzusem prima dată. Sticla de scotch era nelipsită de lângă el şi mă întrebam câte o fi dat gata aşteptându-mă pe mine. A zâmbit larg când m-a văzut stând în pragul uşii, apoi i-a făcut un semn scurt şoferului. Acesta a ieşit numaidecât.

- Bine ai venit ! mi-a zis el întinzând mâna. Avem multe de discutat.

Fie că a fost de vină briza, sau căldura, sau străduţele strâmte, ca nişte coridoare, pe care m-am pomenit umblând, sau persoanele cu capul plecat, care de multe ori cărau sacoşe pline, şi care insistau să meargă mai repede chiar când treceau pe lângă mine, aruncându-mi scuze, sau înjurături pe care nu le-aş fi deosebit niciodată, fie din cauza gândurilor, la tot ce făcuse RutaniCon pentru a ne aduce aici şi cum de, aşa, deodată, nu s-au mai găsit birouri – sau poate din pricina tuturor acestor amănunte, timpul a zburat, eu am mers şi m-am rătăcit.
A fost o senzaţie clasică. M-am uitat pe hartă, apoi la numele străzi pe care mă aflam, apoi din nou la hartă. Am mers pe o alee adiacentă, dar nici aceea nu se regăsea. Mi-am spus că poate dau într-un bulevard, dacă tot merg, şi chiar aşa am făcut, căutând să-mi dau seama cum se putea să fi mers atâta. Persoanele care treceau pe lângă mine păreau mai speriate de mine, decât eram eu de ei. Se uitau la mine ca şi când n-aş fi avut ce căuta acolo, deşi, doar privindu-mă, n-aveau cum să-şi dea seama că eram străin.
Ajuns la o intersecţie am tras aer în piept şi am căutat un taxi.
Peste drum, piciorul unei tarabe se răsturnase şi toate portocalele – aşezate dedesubt – fuseseră storcite. Vânzătorul se luase cu mâinile de cap, s-a uitat înspre mine, înspre portocale şi înspre taxiul din faţa mea – taxi pe care l-am văzut abia atunci. De parcă, şi în urma celor trăite spun asta cu toată seriozitatea, taxiul ar fi apărut, în faţa mea, invocat de vânzătorul de portocale. M-am urcat grăbit, cu senzaţia pe care o ai când te trezeşti dintr-un vis, ca să treci într-un altul.
Iar în acest ultim vis, nu mai ştiam numele hotelului.
Am încercat să-i explic asta taximetristului. Am încercat să-i spun că nu era posibil aşa ceva, că nu mi se mai întâmplase până atunci şi că trebuia să mă înţeleagă, dar nu aveam idee unde vreau să merg. Nu ştiu dacă m-a înţeles. Surprinzător părea să ştie engleză, şi a reuşit să mă liniştească într-un fel. Am căzut extenuat pe bancheta din spate, simţind mirosul de portocale încă puternic – probabil îmi intrase cumva în haine la momentul accidentului. Soferul a zis ca vom incerca sa facem cale intoarsa, si eu am dat din cap, cred. Parea sa stie unde merge.
Apoi a apărut femeia, încruntată, cu mâinile în şold.
Mi-a trântit un “Bună, Eliska” şi a întins mâna. Dar atunci eram deja în bucătăria ei, aşa că probabil, de când am ieşit din maşină, urcând pe scări până la uşa apartamentului, nu m-am gândit la nimic. Pur şi simplu am mers.

Am avut parte numai de surprize neplăcute. Sau neaşteptate, cel puţin. În drum spre aeroport am primit un telefon. Era Doctorul şi mă ruga să dau o fugă până la aeroport unde să mă întâlnesc cu un tip pe care să îl conduc până acasă la el. Mi-a spus să nu îmi fac griji, pentru că “nu ştie unde va merge”. Ce-o fi însemnând şi asta, nu ştiu. Pe Doctor însă… să spunem decât că ne cunoaştem suficient cât să avem încredere unul în celălalt. În unele privinţe, cel puţin.

Lângă aeroport însă mi-a fost să văd o imagine cel puţin ciudată. Era pustiu, într-un moment al zilei în care ştiam sigur că va fi aglomeraţie, maşina mea era singura parcată în faţă. Mă simţeam deja ca intr-un film ciudat atunci când uşile glisante s-au deschis şi în lumina soarelui a ieşit un singur tip, ce corespundea descrierii sumare făcute de Doctor. S-a urcat în maşină şi am pornit. Dadea impresia că ştie exact încotro ne îndreptăm.

La scurt timp eram deja în faţa apartamentului, când mi-a trecut prin gând ideea că persoana de lângă mine habar nu are cine se află dincolo de acea uşă. Se părea însă ca mă înşelasem, căci Doctorul îl aşteapta. Acelaşi lucru nu se putea spune şi pentru mine. Privirea lui era clară. Nu aveam ce căuta acolo. Am dat din umeri şi am plecat. Îmi părea rău pentru tipul de la aeroport, căci aveam senzaţia acută că nu o să-l mai văd prea curând.

Am revenind la maşină doar ca să descopăr ca primisem cadou un stop crăpat pentru drumul făcut pe străzile acelea. Ai naibii copii şi cu mingile lor.

În mod sigur, treaba se complicase. Judecasem asta după sticla de scotch care se evaporase sub magia doctorului în vreo zece minute. În timpul ăsta nu făcuse decât să privească pe fereastră şi să bată ritmic cu degetul în biroul de lemn masiv. Măcar priveliştea era drăguţă. Undeva în depărtare se vedea un pod pe sub care şerpuia molcom un râu ce părea de aur în bătaia soarelui.
După ce a terminat, m-a privit pieziş prin fundul paharului gol, ca şi cum de-abia acum şi-ar fi dat seama că sunt acolo. Apoi a întins mâna către un sertar şi a scos de acolo un dosar gros şi cenuşiu.

- Ăsta e ?, am întrebat uimit.
- Chiar ăsta. Aruncă o privire.

Am luat repede dosarul şi am răsfoit la repezeală hârtiile. Erau acolo rapoarte, declaraţii, fişe tehnice, ba chiar şi mai multe seturi cu fotografii de supraveghere.

- Câţi ştiu de treaba asta ? am întrebat iar, în timp ce roteam pe toate părţile planul unei clădiri, încercând să îmi dau seama care este axa orizontală.
- Nu mulţi...în afară de noi, vreo trei, poate patru. Desigur, numărând doar băieţii buni. Dar nu ne putem baza pe niciunul dintre ei. Toţi au restricţii impuse "de sus".
Am stat un pic pe gânduri. Poate că mă băgasem în ceva ce mă depăşea. Totul trebuia să fie foarte complicat din moment ce doctorul nu avusese răbdare să ajung la hotel şi mă adusese acolo fără alte explicaţii. Şi ce era mai grav, se părea că îşi pune speranţele în mine. Am aflat apoi că "Bob", taximetristul, era omul de încredere al său. Făcea ce îi spui fără să pună prea multe întrebări. Nu era doar un simplu şofer, ca să fiu sincer. Ar fi fost culmea - Bob, taximetristul. Sună a clişeu.

Spre oroarea mea, totul a luat o întorsătură bruscă. De afară s-a auzit zgomot de frâne, apoi nişte paşi bubuiţi pe scări, pentru ca numai câteva secunde mai târziu să dea buzna în cameră vreo trei tipi în costum. Unul dintre ei ne-a fluturat o legitimaţie prin faţa ochilor şi a spus pe cel mai sec ton cu putinţă că mergem cu ei. După accentul englezesc fără cusur, era clar că nu veniseră să ne dea o amendă pentru parcare.

În dimineaţa următoare mă aflam în faţa hotelului Roma în aşteptarea unei comenzi. Coborâsem din maşină pentru a bea o cafea în timp ce priveam cum se ridică ceaţa în parc. Mă hotărâsem să uit de ziua precedenta prin muncă, aşa că ma pregăteam pentru o zi lungă cu prima cafea a dimineţii.
Eram atât de pornit pe ideea de muncă încât am fost de acord să aştept douăzeci de minute pentru individul care nu mai cobora din hotel, cand am zărit-o cu coada ochiului. Era într-un taxi ce gonea vertiginos înspre nord. La mama naibii!

Am demarat în strigătele isterice ale unui individ gras care ducea după el o sumedenie de bagaje. Conţinutul paharului de plastic care rămăsese pe capota maşinii se risipi pe genţile de voiaj care trebuiau sa fie urcate în portbagaj.
Aveam o senzaţie ciudată în stomac şi bănuiam unde se duce. Senzaţia ciudată s-a accentuat când am văzut că aveam dreptate. Am parcat în spatele taxiului ei, chiar în faţa aeroportului, unde m-a zărit şi a încercat să mă ignore. Am vrut să îi iau bagajele şi să o opresc, să îi explic că avusesem o zi proastă şi că dormisem câteva ore în maşină, motiv pentru care nu ajunsesem pe acasă. S-a oprit în mijlocul drumului şi a început să ţipe cum că se săturase de mine, de taxi-ul meu idiot şi de Praga mea idioată şi că se întoarce în Cracovia definitiv.

M-a lăsat cu ochii în soare şi cu un gust amar. Cel puţin senzaţia ciudată din stomac disparuse acum. Când m-am urcat în maşină deja nu mai aveam chef de nimic. Am început să mă plimb aiurea, până când, undeva pe lângă centrul istoric, am văzut-o pe Eliska. Era împreună cu individul de ieri. Cum nu aveam nimic mai bun de făcut, am început să îi urmăresc de la distanţă.

Era ceva liniştitor în a merge alături de Eliska. Nu ştiu ce. N-aveam parte de tăcere, în nici un caz, pentru că femeia continua să pălăvrăgească, să dea din mâini şi la un moment dat chiar a pocnit din palme ca să-mi spună despre un accident pe care-l văzuse. Şi totuşi, în gălăgia cu care mă însoţea era ceva calmant.
Petrecusem după-amiaza la ea.
Îmi făcuse o cafea tare, despre care mi-a spus c-o să m-ajute să-mi amintesc.
Eram în acea stare în care nu am putut decât da din cap, uitându-mă ca vrăjit în jur: pereţii bucătăriei erau ticsiţi de ziare, unele vechi de câţiva ani, bucăţile lipite sau bătute în cuie. Dumnezeule, ce noroc aveam că ştia engleză. Avea să-mi explice că-i plăcea să le colecţioneze, şi avea să-mi indice şi articolele favorite. Era unul despre o găină cocoţată pe un acoperiş – cică unul dintre cele mai înalte acoperişuri din zonă – care şi-a făcut cumva un cuib, se pare că a făcut pui. Eliskăi plăcea mult fotografia: panorama unui oraş, privit din cuibarul înalt al păsării. Mai era unul despre o fetiţă, care s-a pierdut pe malul râului şi au găsit-o peste o săptămână. În poză, fetiţa era foarte curată. Singurul element care părea atins de nămolul Vltavei era tigrul de pluş, cu labele foarte murdare. Stătea scris, dedesubt, că fata nu-şi mai aminteşte pe unde a umblat. Nu avea mai mult de cinci ani. Eliska mi-a arătat şi alte poze, dar numai astea două mi-au rămas în minte.
-De ce le pui în bucătărie? o întrebasem, după prima gură de lichid amar.
Abia atunci îmi recăpătasem glasul. De parcă până atunci aş fi fost un personaj în altă poveste, şi abia cu licoarea aceea mă întorsesem în povestea mea.
-Aici stau cel mai mult, mi-a zis cu nonşalanţă.
-Nu lucrezi? am mai întrebat-o.
-Fac pauză. Am lucrat la un ziar cam o lună. Apoi am făcut prăjituri. Şi am lucrat şi într-un bar. Tot cam atât. Acum fac alte chestii, pentru mine.
Zâmbisem, gândindu-mă că unii au noroc. Alţii – şi aşa mi-am amintit numele hotelului – trebuiau să colinde, să meargă degeaba prin oraşe străine, doar ca să dea mâna cu oamenii consideraţi potriviţi de alţi oameni. La sfârşit i-am mulţumit pentru cafea, i-am spus că a fost precum o licoare magică şi a roşit. Am mai zăbovit ca să îi povestesc, din nou, mai clar, cum mă rătăcisem în acea zi, am schimbat numere de telefon şi a rămas că poate ne vom revedea, să-mi facă un tur cum se cuvine al Pragăi.
Şi iată că ne-am revăzut, a doua zi.
Am luat un mic dejun frugal şi ne-am plimbat. I-am oferit o “zmrzlina” şi a bătut din palme, cum face orice nativ când îi pronunţi bine cuvintele. Am învăţat să mă orientez, şi, cel puţin spre centrul istoric puteam să merg fără să am nevoie de hartă. Eliska s-a oprit pe la câteva tarabe ca să cumpere ziare şi în curând avea o sacoşă plină. Am întrebat-o dacă voia să le pună la colecţie. A surâs, şi a zis că nu, că voia să le dea cuiva.
Şi aşa am coborât spre râu.

Tipul cu costum si legitimaţie mi-a pus in faţă un pahar cu apă. L-am baut pe nerăsuflate. Sincer să fiu, aş fi preferat suc de portocale, dar nu cred că aveau.
Eram într-o încapere destul de mică, din care lipseau, din fericire, lampa îndreptată în jos sau geamul din spatele căruia privesc alţi tipi în costum. Nu era decât o masă, cu trei scaune, şi un ceas de perete ce scotea un ţăcănit enervant. Prea enervant.

-Aleksander F. Kierscht, născut la Salzburg, 1948. Doctor în ştiinţe, arheolog, fost profesor la Universitatea din Viena. Autor a numeroase lucrări despre istoria şi cultura civilizaţiilor. Spuneţi-mi, doctore, de ce un om de calibrul dumitale ar dispărea subit, aparent fără niciun motiv ? E ceva ce ar trebui să ştim ?
Doctorul îl ignoră si continuă să se joace cu cravata. Într-un fel, eram şi eu curios de răspuns, pentru că nu prea avusesem timp să discutăm pe îndelete. Dar nu s-a întâmplat nimic. Era ferm pe poziţii.
Când tipul a văzut că nu o să scoată nimic de la el, m-a luat pe mine într-o cameră alăturată. Era neliniştit şi se vedea că poartă o povară pe umeri.
-Ascultă, mi-a zis aproape şoptit, de tine nu ştim nimic. La aeroport nu figurezi în niciun registru, profesorul nu a suflat o vorbă, iar la tine nu ai niciun act. Nu ştiu de unde ai apărut şi ce treabă ai aici. Mi-ar fi foarte uşor să te ţin la răcoare până aflu, dar asta înseamnă rapoarte. Şi mie nu îmi place hârţogăraia. Aşa că ar fi în interesul tuturor să cooperezi.
-Dar eu nu ştiu nimic, am răspuns afişând cel mai nevinovat zâmbet cu putinţă. Îl ştiu pe doctor de două luni de zile, de la o conferinţă. Am avut atunci o discuţie şi mi-a arătat nişte documente interesante.
-Ce fel de documente ?
-Ceva în legătură cu dispariţia unor opere de artă...Detalii nu prea ştiu.
-Detalii ?! Îţi spun eu detalii ! Profesorul tău e în pericol şi te trage după el !
Părea aproape îngrijorat. Am afişat un surâs stupid. Iar el a continuat:
-Dar poate ţi-ai dat seama de asta deja. E vorba doar de cel mai mare jaf din istorie.
Brusc am simţit nevoia sa beau. Cred că aş fi dat gata vreo trei sticle, şi cu siguranţă nu ar fi fost cu suc de portocale.

Am părăsit bulevardele principale şi ne-am îndreptat spre râu, pe un drum pe care Eliska părea că l-a străbătut deseori. Pe cer erau câţiva nori, suficienţi cât să facă un peisaj alternant, de parcă cineva aprindea şi stingea o lanternă deasupra. Discuţiile noastre s-au învârtit pe lângă subiecte comune: vitrinele magazinelor în care până şi eu pricepeam semnele mari cu reduceri, restaurantele de pe aleile pietonale, de la mesele cărora, cetăţenii şi turiştii aruncau priviri amuzate către bărbatul nedumerit şi fata cu ziare, apoi din ce în ce mai puţine ferestre şi din ce în ce mai multe curţi, moment în care am întrebat-o pe Eliska unde suntem.
Mi-a spus să nu-mi fac griji.
-M-am rătăcit de atâtea ori pe aici, a adăugat ea meditativă.
-Încât ştii pe dinafară străzile.
A pufnit.
-Nu. Habar n-am pe unde suntem.
-Şi asta se vrea să mă liniştească, nu?
Pereţii din jur erau foarte apropiaţi. Străduţa era atât de strâmtă încât nu vedeam decât spatele interlocutoarei mele. Pe bluza galbenă scria “<quit>.”
-Uite ce e, mi-a zis în engleza ei ascuţită, taică-miu a fost ghid. Nu unul dintre ghizii remarcabili, dar şi-a bătut multă vreme capul cu asta. La un moment dat şi-a pierdut un client, şi asta l-a făcut să treacă printr-o fază îngrozitoare. Îţi spun eu, îngrozitoare.
Cred că din cauza acelui “îţi spun eu” mi-a rămas povestea ei în minte. Şi chiar dacă nu pot reproduce aici fiecare cuvânt al ei, voi încerca, pentru că simt că-i sunt dator, cumva. Pentru ceva ce n-am făcut. Şi pentru ceva ce aveam să fac.
-Adică, a stat o vreme închis în cameră. Mama şi cu mine eram îngrijorate, dar nu puteam decât să-i aducem mâncarea şi să aveam grijă să se spele din când în când. Eram mică. Când mă trimitea să-i duc ciorba, trebuia să aşez castronul jos, apoi să împing uşa cu amândouă mâinile. Îl găseam de obicei la birou, mâzgălind diverse hârtii, apoi aruncându-le la gunoi. Până când a plecat.
Eliska şi-a întors capul spre mine. Ne opriserăm în mijlocul străzii ca să-mi spună povestea. În spatele ei, briza şi curentul învârteau nişte ziare în cercuri.
Nu am spus nimic.
-N-a stat mult pe drumuri. S-a întors, a mâncat cu noi, apoi a plecat iar. Aşa a făcut cam o lună. Mamei i-a spus că şi-a găsit o slujbă nouă – ceea ce cred că s-a şi întâmplat. Mie, pentru că era genul ăsta de persoană, mi-a spus o poveste. Mi-a zis că a cumpărat o hartă veche de la un profesor, şi că era o hartă foarte specială, care îţi arăta şi cum se schimbă lucrurile.
La acele ultime cuvinte, Eliska s-a poticnit, şi nu sunt sigur dacă “se schimbă lucrurile” au fost exact vorbele ei, sau doar interpretarea mea ulterioară. A oftat şi mi-a făcut semn s-o urmez.
-Şi se plimba să caute clientul dispărut? am întrebat eu încercând să nu zâmbesc.
Fiindcă nu-i vedeam faţa, nu eram sigur dacă zâmbea sau dacă lua toată povestea aceea ridicolă în serios.
-A, nu, nici vorbă. L-au găsit pe ameţitul ăla la câteva ore după ce l-au pierdut. N-a fost o mare nenorocire. Doar că tot ce spunea, când l-au găsit, era că mersese pe unde i-a spus tata. Asta l-a uimit, şi l-a obsedat ca să zic aşa. Din ce mi-a povestit – mai târziu, când nu mai eram sigură dacă să-l cred – merseseră pe toate aleile pe care spunea individul că s-a dus. Şi nu era acolo. Ca şi când ar fi apărut mai târziu acolo.
Nu prea înţelegeam ce voia să spună, dar nu am zis nimic. Strada a cotit undeva la dreapta, lăsându-ne pe malul Vltavei cu vedere înspre podul Carol. Cel puţin cred că era podul Carol, pentru că soarele bătea direct din spatele lui şi-i ascundea formele. Eliska a păşit pe fâşia de pământ ce-şi făcea loc printre case şi, urmând-o, am dat de o potecă abruptă ce se oprea în apă.
-Tata, a continuat ea povestea stând cu spatele la mine şi privind râul, el a călătorit mult. Şi de fiecare dată când se întorcea, obişnuia să-şi toarne bere în pahar şi să stea cu orele uitându-se pe fereastră. Atunci, îmi spunea că fiecare oraş se schimbă. Că te poţi rătăci mai uşor într-un oraş decât în sălbăticie.
Mi-aduc aminte că pronunţa foarte ciudat “sălbăticie”, de parcă nu întâlnise prea des cuvântul sau nu se obişnuise cu el.
-Dar, într-un oraş, mai devreme sau mai târziu ieşi la liman.
-Sau te găseşte cineva, am zis.
-Sau te găseşte cineva. În cazul lui tata, cred, a fost prima variantă. Când a dispărut, tocmai îmi spusese că harta a fost inutilă. Că nimeni nu poate face harta unui oraş. Că sunt prea multe străduţe, alei, colţuri despre care n-a auzit nimeni. Eram mică. L-am crezut.
M-am sprijinit, nedumerit de un perete.
-L-am crezut şi când a venit înapoi după trei zile. Dispăruse fără să spună nimic. Mama deja chemase poliţia. Eu nu mai ştiam ce să cred. Tata doar a bătut la uşă, de parcă nu s-a dus decât să cumpere ţigări. S-a aşezat la birou, a zâmbit şi mi-a zis că n-o să mă pierd niciodată în oraş. Că până la urmă, o stradă o să mă scoată la liman.
Acum îmi dau seama că bărbatul nu vorbise cu Eliska. Vorbise cu el însuşi. Ca o concluzie. Am întrebat-o pe Eliska dacă l-a crezut şi mi-a spus că da. Că încă îl crede. Acum are şi ea ceva experienţă, mi-a mai spus, şi de fiecare dată când s-a rătăcit în oraş de atâtea ori s-a pomenit dând colţul potrivit şi regăsindu-se acasă. La momentul respectiv i-am zis că-i firesc să se întâmple aşa – că altfel n-ar mai fi stat de vorbă cu mine. A râs, a dat din cap şi a ridicat din umeri.
Apoi s-a aşezat pe marginea apei şi a început să scoată ziarele din trăişti.
Am întrebat-o dacă a mai auzit ceva despre hartă, şi mi-a spus că nu. Dar auzise despre profesorul care i-a vândut-o – aveam să aflu că era un anume Kreischt care studiase istoria şi cultura civilizaţiilor. De hartă nu mai auzise.
-Iar tata a venit acasă şi n-a mai plecat. A trăit fericit până la adânci bătrâneţi.
-O, m-am fâstâcit eu. Condoleanţe.
Eliska s-a uitat spre mine şi a pufnit.
-N-a murit! Doar a trăit fericit până la bătrâneţe. Acum nu mai e aşa fericit. Îl dor picioarele. Şi îi face şi mama zile fripte.
Am zâmbit. Eliska terminase de scos ziarele şi le aşezase în două grămezi pe mal.
-Ce faci?
N-a zis nimic. De parcă nu m-ar fi auzit. Am încercat altfel.
-Te ajut?
-Dacă vrei...
-Dacă-mi spui ce să fac.
Şi mi-a spus. Am desfăcut ziarele astfel încât fiecare pagină era perfect întinsă. Apoi am rupt, pe margine, până când paginile s-au separat una de cealaltă, devenind fâşii largi, acoperite cu inscripţii. Nu pot spune că am încercat să citesc vreun articol – erau în cehă. Plus, eram prea ocupat urmărind-o pe Eliska.
-De ce faci asta?
-Pentru un prieten.
Părea destul de solemnă, aşa că am fost cât se poate de serios.
-Pentru cine?
Nu s-a repetat. A încercat să-mi spună, dar nu şi-a găsit cuvintele. Ea, cu engleza care mi se părea impecabilă, ea, care avea un cuvânt de spus pentru orice, nu şi-a găsit cuvintele. A ieşit ceva lung, de neînţeles, pe care l-a pronunţat de vreo două ori apoi s-a lăsat păgubaşă.
A ridicat din umeri. Iar eu am dat din cap. N-aveam să mai întreb.
Una câte una, am aşezat foile rupte pe râu şi le-am privit cum plutesc. După o vreme dispăreau, trase în jos de curenţi şi de întuneric.

ia te uita!
mi se parea evident totul exagerat de nostim si abia ma puteam abtine din "ha ha"-urile mele stridente.
eram putin pilit.
putin mai mult?
nu...doar absintul de la Zdrechkaia...si marijuana de la Sven si halucinatiile proprii.
De ce erau bucati de hartie in apa? Ma simteam ca un erou dintr-o piesa suprarealista care ajunge la concluzia ca viata este un raton care domina hartia. Iar noi suntem bucati de hartie...plutind pe Vltava! in acele momente, bucatile de hartie chiar scoteau limba la mine, se strambau si fara sa vreau am inceput sa strig dupa ajutor si sa fug disperat. Hartia vroia sa ma ucida! Era conspiratie! O stiam! Hartia vroia sa se razbune pentru ca...Hartia vroia sa se razbune? Hartia se razbuna? Wow...eram cu siguranta un betiv cu perspectiva de artist...
"Salvati-ma!"am strigat pe aleile din parc..."Hartia vine sa ma ucida! Stiu ca pare incredibil, dar asa e...e stupefiant!" Atunci am nimerit peste 2 indivizi...un el si un el? 2 ele? 2 copii? un batran gras?! era un proces dificil sa-mi dau seama ce se gasea in jurul meu...peste ce dadusem...Erau un barbat si o femeie! Da, da! Buna seara...eu...vorbiti?...adica...ceha!?Nu-i nimic...nici eu nu mai vorbesc ceha.Vorbesc absinteza- e limba ratatilor boemi care se duc in fiecare seara la Zdrechkaia sa arunce moneda cu moneda pe tejghea si sa strige fericit, ruinat si mohorat totdeodata:" Absjhihriv kas pa!".Ma scuzati...v-am stricat plimbarea...da, e romantic aici, pe malul Vltavei, e noroi, innorat, gunoaie ici si colo...perfect nu? Sau asta va atrage?!da, pai eu nu stiu, nu ii pricep pe indragostiti- plimbarile pe nocturna ridica apetitul sexual?! incita hormonii? e ca si cum astrolonomia e un fel de catalizator al relatiei...sau cum? aaa sau e ultimul tip de afrodisiac?! eh, mda...Stati! Nu mergeti in partea aia...Nu nu nu...Acolo nu! e mai complicat de spus...Ok, da sunt beat, nu prea nimeresc eu toate cuvintele sau toti pasii, iar echilibrul este...hmm...intr-o alta geometrie decat cea euclidiana...dar acolo e HARTIA! da...hartia...e un dusman al nostru. Cum sa spun?...
Nu mi-a reusit mai mult.
Am picat.
Si am tacut.
Si azi m-am trezit la Jdvonia intr-un salon pentru din astia ca mine- homelesi cica.
Eu homeless?Neah, doar betiv de profesie.
Mi-aduc aminte doar tricoul galben al individei de aseara.

Lumina ce-mi bătea în pleoape mă trezi.
M-am întors pe partea cealaltă, cu o jumătate de gând iritat la adresa neatenţiei de care dădusem dovadă de cu seară. Nu-mi plăcea să-mi bată lumina în ochi când mă trezeam şi de obicei aveam grijă să trag bine draperiile înainte de culcare. Nu şi în seara precedentă se pare. Ultimele crâmpeie de vis dispărură lăsîndu-mă cu un sentiment dulce amărui de nostalgie.
Am deschis ochii, aruncând o privire cruntă ferestrei.
Care nu se afla acolo.
Încă somnoroasă, am clipit din pleoape căutând să mă limpezesc. Fereastra exista doar că nu era la locul ei. La o privire mai atentă s-a dovedit că nimic din ce mă înconjura nu-mi era familiar.
“O, Doamne”, am bombănit, “iar am un coşmar din alea”.
Am strâns din ochi, impunându-mi să mă trezesc. După câteva secunde am riscat o privire printre gene. Nu se schimbase nimic. Se părea că tentativa mea de autocontrol n-a dat rezultat, coşmarul nu voia să cedeze. Doar un coşmar putea fi. Îmi aminteam clar că în seara dinainte mă culcasem în patul meu care se afla în dormitorul meu din apartamentul meu şi care nu aducea nici pe departe cu încăperea în care mă trezisem.
Ei, poate nu aşa clar. Mai degrabă oarecum în ceaţă, având în vedere că gazda petrecerii de la care mă întorsesem făcuse rost de nu se ştie unde de o pălincă trăznet ( fiartă de două ori) şi eu nu mă lăsasem rugată să onorez asemenea minune “ absolut naturală, dragă “. Totuşi, clar sau mai puţin clar eram sigură că adormisem în patul meu, ba chiar îmi aminteam că trăsesem şi draperiile.

M-am ridicat în capul oaselor ceea ce nu s-a dovedit a fi un lucru inspirat. Capul păru c-ar vrea să explodeze şi stomacul porni spre gât. Blestemând în gând – nu îndrăzneam să deschid gura – m-am lăsat încetişor înapoi pe pernă. Se pare că blestemata de pălincă nu fusese chiar aşa de naturală. Durerea de cap scăzu dar stomacul nu voia să se liniştească. Brusc, prin mintea înceţoşată îmi trecu un gând. Simptomele mahmurelii fuseseră prea veridice ca să fie doar vis. Atunci camera trebuia să fie reală. Şi atunci se punea întrebarea: cum ajunsesem eu aici? Şi, că veni vorba, unde era acest aici?
Încă nu mă decisesem dacă-i vis sau realitate când am auzit o cheie răsucindu-se în broască şi apoi zgomotul unei uşi ce era deschisă cu precauţie. Am întors capul încetişor spre sursa zgomotului. Acolo se afla într-adevăr o uşă iar în pragul ei stătea o femeie.
-Te-ai trezit, constată. Te sfătuiesc să nu faci mişcări bruşte.
M-am uitat urât la ea. Putea să se fi grăbit cu sfatul, acum era cam târziu.
-Unde sunt?
-Stai calm. Ai să afli curând totul. Acum fii bună şi bea asta.
Se referea la un pahar cu suc de portocale pe care tocmai mi-l întindea. Mi-am întors capul căutând să scap de miros. Era prea puternic şi stomacul începu să dea din nou semne de răzvrătire.
-Nu te copilări, mă apostrofă. Te vei simţi imediat mai bine. Am pus în el un antidot care o să te scape de urmele de narcotic.
-Narcotic??
Se uită la mine ca la o idioată irecuperabilă.
-Bea. Vorbim după aia.
-Şi-o să-mi treacă durerea de cap?
-Garantez. N-avem ce face cu tine pe post de legumă suferindă.
Nu sunt de fel o persoană prea îngăduitoare şi, cu toată durerea de cap simţeam că încep să fierb. Încă o replică ca aia şi i-aş fi băgat paharul pe gât. Dar promisiunea că mă va scăpa de durere mă făcu să las furia pe mai târziu şi încercând să nu respir pe nas am dat sucul peste cap. Efectele se făcură simţite cu o repeziciune ce mă lăsă profund recunoscătoare. Stomacul mi se linişti şi menghina ce-mi ţinea tâmplele începu să cedeze.
Femeia se dusese la fereastră şi părea că priveşte absorbită la ceva ce se petrecea afară. Nu părea să-mi dea vreo atenţie dar se întoarse spre mine imediat ce am dat să mă ridic din pat.
-Mai stai vreo câteva minute, îmi spuse – cu o voce ceva mai blândă. Lasă medicamentul să-şi facă efectul. Între timp o să vină şi micul dejun.
Mă aşteptam ca gândul la mâncare să-mi facă greaţă dar am constatat că am o foame de lup, de parcă nu mai mâncasem de trei zile. Femeia parcă-mi citea gândurile. Zâmbi atotştiutoare şi se îndreptă spre o măsuţă pe care n-o remarcasem. Ridică receptorul telefonului şi spuse câteva cuvinte într-o limbă străină. N-am recunoscut limba dar am rămas cu impresia că ar fi ceva ce aducea cu rusa.
-Unde mă aflu?, am intrebat iar.
-La Praga. Acum taci, îmi spuse văzând că deschideam iar gura. Ai să afli în curând totul.

- Tavarisci capitan... incepu unul din oamenii care supravegheau etajul, ca un idiot, exact in fata usii salonului ei, dar l-am oprit cu un ghiont la ficat si i-am soptit printre dinti:
- Iob tvoiu mati, durac!
Prostul asta ne putea da de gol! Nu numai ca imi vorbise in limba noastra, dar mi se adresase cu gradul... Doamne, unde s-au dus zilele bune? Rezidenta din Praga, alta data incadrata numai cu oameni unul si unul, acum avea numai agenti de duzina, tocmai buni sa pazeasca cluburi din Moscova si sa bata pe scandalagii. I-am facut semn catre denivelarea hainei, un deal adevarat si l-am apostrofat cu degetul. Cara in holster un ditamai tunul de Stecikin! Orice neinitiat si-ar fi dat seama ca acolo are un pistol!
Exact cand dadeam sa-i mai zic cateva, s-a deschis usa salonului si a iesit asistenta. Am luat-o de deasupra cotului si am condus-o catre locul de fumat, introducandu-i in buzunar cateva bancnote de cincizeci de euro.
- Cum se simte pacientul nostru, domnisoara?
Femeile din tara asta erau foarte frumoase. Numai in Slovenia mai intalnisem atatea frumuseti pe kilometrul patrat. Potrivit de inalta, cu par negru prins in coc si tate batoase, orientate aproape la orizontala de sutienul cu un numar mai mic.
Mi-a zambit din buze si dinti marunti, facandu-mi cu ochiul intr-un mod pervers:
- Am pus-o la somn din nou. Mai sta mult pe aici?
I-am zambit si eu, etalandu-i zambetul cu cel mai mare numar de wati, asa cum fusesem invatat in Academie de instructorul in recrutari.
- De ce, frumoaso? Te-ai plictisit deja de aparitiile mele? am intrebat-o lipind-o de trupul meu.
S-a aratat surprinsa si a dat sa se desprinda de mine, dar am plusat introducandu-i in buzunar inca cincizeci de euro, fapt care a inmuiat-o. La fel ca in cazul pacientului, din fisa acestei asistente reiesea ca este sanatoasa tun. Poate, in viitor avea sa fie randul ei. Era o afacere banoasa si Agentia avea nevoie mare de fonduri. Bugetul nu mai era cel din vremurile noastre de glorie...
- Care ti-e numele? am intrebat-o fixandu-i buzele rosii, de care ma desparteau vreo treizeci de centimetri, distanta ce descrestea incetul cu incetul intr-o apropiere reciproca a capetelor noastre.
Credeam ca ne vom saruta si o imbratisasem cu ambele maini, strivindu-i pieptul de al meu, dar ea imi puse aratatorul pe frunte si ma respinse razand:
- Sunt maritata, nebunule... o auzii soptind, apoi pentru a ma convinge imi arata verigheta fluturand din degete.
I-am mai livrat una de cincizeci in buzunar, in chip de scuze, compunandu-mi o expresie de vinovat.
- Revin maine. La revedere!
Si-am plecat, dar dupa cativa pasi am auzit cioc-cioc-urile rapide ale tocurilor ei lovind mozaicul holului si m-am trezit tras inapoi, de umarul stang.
- Stai un pic! mi-a cerut si m-am intors. A scos un carnetel si un pix, a scris putin si apoi a rupt foaia.
- Uite! Stii cum intru in ture, asa ca suna-ma. Sotul meu este plecat inca pentru trei saptamani la un training, in Olanda...
De Olanda imi amintea si ea. Ce femei si acolo... Dar se lasau mai usor, numai de la hartiile de euro strecurate in buzunar si uneori chiar in palma, fara prea multe gingasii.
Am privit bileletul ei si apoi i-am urat:
- Atunci, pe maine! Veronica...

Am văzut-o cumpărând un teanc de ziare şi apoi îndreptându-se către râu. Am oftat. Ştiam pentru ce sunt ziarele. I-am pierdut pentru câteva minute din raza vizuală, în timp ce m-am oprit în faţa standului. Am căscat gura niţel la titlurile de pe primele pagini, până când am zărit cu coada ochiului ceva ciudat. Era un fel de carneţel de notiţe, însă arăta mai degrabă ca o agendă, mică şi albastră. Mi se părea curios că se vând şi obiecte de papetărie acolo. Am plătit vânzătorului, care mi l-a dat pe cel dintre ziare, spunând că era ultimul. După care am coborât spre râu după ei.

N-a fost greu să îi zăresc de la distanţă. Erau singuri pe marginea râului, iar Eliska purta un tricou galben şi privea foile ziarelor cum plutesc încet, luate de curent.

O ştiam pe Eliska de mult timp. L-am cunoscut pe tatăl ei într-o seară, când plănuiam să îmi închei tura. S-a urcat în maşină cu un aer absent. L-am întrebat unde vrea să-l duc. Şi-a pus ochelarii pe nas şi a început să descifreze cu greutate o hartă veche şi pătată pe care o ţinuse mototolită în buzunar. Am aprins lumina în spate şi m-am întors către el. “Şefule, harta aia nu o să ne ajute prea mult, la cum arată. Poţi să ai încredere în mine, ştiu orasul ăsta mai bine ca oricine.”

În acel moment s-a oprit şi m-a privit pentru prima dată. M-a trecut un sentiment ciudat, ca atunci când nimerisem în maşină cu o tipă scăpată de la balamuc (era îmbracată într-o pijama de spital şi avea o seringă care îi atârna din mână…şi dintr-un motiv pe care nu îl inţelegeam, vroia să o duc pe calota glaciară). Şi-a dat jos ochelarii de pe nas şi parcă s-a luminat la faţă, spunându-mi ceva ce nu o să uit: “Da…da, ai dreptate, desigur…acum te văd. Eşti unul care găseşte locuri.”

În cele din urmă l-am dus până unde locuia şi am aşteptat până când a intrat în casă. Aveam senzaţia ca e puţin dus, însă părea inofensiv (mai târziu am aflat totuşi că lipsise trei zile de acasă până în acea seară). A insistat să mă vadă din nou. M-a chemat de multe ori la el acasă, pentru a-mi povesti planurile de redescoperire a oraşului cu ajutorul meu. Într-un fel îl întelegeam – oraşul e într-adevăr ca o junglă uneori, şi eram dispus să îl ajut. Dar atunci am cunoscut-o pe Eliska. Tatăl ei m-a înţeles, iar vizitele care au urmat au fost mai mult un pretext ca să o văd pe ea.

Dar au trecut mulţi ani de atunci şi s-au întâmplat multe lucruri. Priveam tăcut de pe margine foile care se dezintegrau în întuneric. Mi-am spus că nu are rost şi m-am îndreptat către locul în care lăsasem maşina. Eram cu gândurile în altă parte şi aproape m-am împiedicat de un individ care stătea întins pe caldarâm, murmurând o melodie despre o hârtie, sau aşa mi s-a părut.
Cum era noapte, iar el era dus pe alte meleaguri puţin mai fericite decât ăsta, l-am ridicat şi l-am dus la un cămin de nefamilişti.